miercuri, 8 ianuarie 2014

Reintoarcerea (Cernei-Mehedinti)


Lungul drum de 2000 de kilometri cu casa in spinare, revederea cu toti cei dragi, deversarea Loganului in camera, turele la munte strecurate printre zilele petrecute in familie, revelionul, zilele pinguinesti din Cernei-Mehedinti, toate imi sunt inca vii in minte, unele imi sunt inca vii sub ochi, deoarece in camera troneaza in continuare, dupa mai multe serii de eforturi, o dezordine perpetuua. Dar nu, nu vreau sa mai cad in capcana anilor 2010-2012. Vreau sa imi demonstrez ca din experienta numita "Berlin"s-a lipit ceva de mine- respectiv sa imi dau timp. Se vor face toate, rand pe rand si jurnalul nu se mai scrie pe genunchi si pe kindle intre doua statii de metrou, ci in tihna, atunci cand am chemare. E mult de scris si din urma, si poate povestea reintoarcerii isi va gasi si ea randul cuvenit, dar pe celalalt blog. 

Aici si acum se asterne in cuvinte si imagini o mica minune, o mica uimire: cand mergeam noi tihniti prin Crovurile Mehedintilor si m-am pus pe numarat, cifra 7 mi-a dat mult de gandit. Ultimele 7 revelioane le-am petrecut, in diverse locatii, mai mult sau mai putin impreuna. Initial mi s-a parut mult. Apoi mi-am dat seama ca fara acesti ani in spate, pe 26 decembrie, la Cristi, discutiile nu s-ar fi legat atat de firesc, de parca marti le suspendasem in Piranha. Si totusi, pentru luni bune, cinci   dintre noi fusesem, fizic vorbind, departe. Cu sufletul am fost insa mereu acasa, in mediul nostru ne-am simtit si de Revelion cand ne-am afumat langa gratar, am invartit in tuciul de mamaliga, ori am aruncat "verisoarele" in ciorba de legume la cazan, dar mai ales cand am ajuns sa tropaim cu totii, cateva zile, in frumosii Cernei-Mehedinti, munti atat de dragi unora dintre noi. Stiam ca vom avea parte de o vreme de toamna tarzie, dar pe noi acest lucru nu ne supara, caci locurile le-am gasit frumoase in orice anotimp. 
Aici eram cand numaram revelioanele (in Poiana Beletina)

Dupa ce norocul ne surade si stabilim tabara de baza la Motel Dumbrava, gol dupa incheierea pachetelor de Revelion, pornim in explorare. Zilele sunt scurte si putine, asa ca trebuie sa profitam la maxim de lumina. In plus, torturile, prajiturile, savarinele, soriciul si alte produse specifice sarbatorilor, trebuie eliminate intr-un fel sau altul, iar miscarea e cea mai buna solutie. Asa ca ne punem pe tropait, o ora pana la cascada Vanturatoarea si inca 45 de minute inapoi. Ca orice poteca din zona, incepe cu un urcus respectabil dar cu voie buna, distanta trece repede si ne gasim cocotati pe o stanca, la un punct de belvedere, aproape fata in fata cu cascada. Doar Kya nu se arata impresionata de caderea de apa. Dana, poate e impresionata, dar continuarea potecii o "dezimpresioneaza", asa ca la cascada ajungem mai putini cu unul. Asta pentru ca am pierdut doua fete, dar l-am castigat pe Vasile. Un caine alb si tanar, cersetor si jucaus in egala masura si...nu foarte bine crescut (Vintila stie). Dupa momentul cascada, o parte dintre noi, ne hotaram sa mergem mai sus. Doar Radu tintea cu gandul poiana Cicilovete, noi, ceilalti, semi-aventurierii, tinteam doar ceva mai sus, acolo unde se vedeau copacii acoperiti cu bruma.
Urcand spre Vanturatoarea in formatie completa (by Cristi)

Undeva in spate, se vede si cascada
Semi-aventurierii, in padurea de argint
Mileu
Toamna? Iarna?
Avantajul zilelor de iarna este ca iti ramane muuult timp pentru discutii filozofice, incepute cu o ciorba si continuate cu diversi intaritori de dezlegat limba. Putina miscare, multa vorbaraie, mult somn, reteta perfecta de revenire dupa Revelion.

Ziua doi este dedicata Crovurilor, sau mai repede, doar unui prim-contact cu Crovurile. Planuiam o tura lejera, cu urcare prin Poiana Beletina si coborare prin Crovul Mare. Se pare ca si natura e de partea noastra, caci vazand ca nu ne sperie putin frig si putina umezeala, ne premiaza pentru perseverenta de a urca mai sus, mereu mai sus, si de indata ce iesim din plafonul de nori avem parte de peisaje de vis. Peste drum, culmile golase ale Cernei sunt scaldate in soare iar la picioarele noastre, Valea Cernei sta bine ascunsa sub o plapuma, numai noi stim cat de groasa, de ceata.
La izvorul de sub salase, inainte de a se birfurca TA de CR
Ceata de deasupra Vaii Cernei
Salasele cuprinse de linistea iernii
Noi intuim ca mai sus e soare, si zau daca nu ne-am grabi spre el, dar drumul e lung si inselator. Salase de vara, padure, o urcare inghetata in serpentine si ceva rabdare ne conduc in final in buza Poienii Beletina. Cum dam de primul petec calduros ne gasim fiecare cate un locsor, avand grija sa nu ne facem umbra unul-altuia si savuram clipa. 
Soareeee!!!
Traversand Poiana Beletina
Optimismul creste, cheful de balaurit creste si el, si cand copilarindu-ne, cand punand tara la cale, luam la pas fundul plat la crovului. In loc sa trecem imediat in Crovul Mare, prindem muchia marcata cu BR, pe care mergem, bucurandu-ne in egala masura atat de ziua superba, cat si de culmile indepartate si inzapezite ale Parangului. Parca ne place mai mult aici, la noi, pe uscat, decat la vecinii albi. Ochim o stana-loc bun de servit pranzul si scoatem la inaintare proviziile ramase de la Revelion. Apoi, cu burtile pline, putem sa ne continuam coborarea spre Crovul Mare. 
Stana in Poiana Beletina
Sa ne hodinim putin
Cantina pentru servit pranzul
Baci bavarez
Nu stiu daca pinguinii sunt usor dezamagiti sau obositi, dar pana la urma corup cativa, pentru a urca in buza crovului si a arunca o privire mai departe. Cel mai mare succes il am cu Muha care daca tot nu gaseste amatori pentru Pietrele Albe, se avanta intr-o balaureala cu Radu pentru a cauta poteca ciobaneasca de coborare din Medved. Nici nu stia ea, ca pana la urma, dorinta ii va fi indeplinita...Noi, ceilalti coboram prin Cheile Tamnei inapoi spre masini, incheind ziua in fata unei farfurii de ciorba de fasole si asteptandu-ne aventurierii.

Ziua trei e tihnita si cand spun tihna, liniste si simplitate, primul loc care imi vine in minte sunt catunele Inelet, Prisacina si Dobraia. Alegem sa urcam pe la Scarile de Lemn spre Inelet. Frica de Dumnezeu a oamenilor, viata lor grea, traita de cand lumea in comuniune cu natura ma impresioneaza de fiecare data cand calc pe aici si am vazut ca acelasi efect l-a avut si asupra lui Cristi si lui Em cand am fost prima data pe aici. Parca si noi mergem cumva cu piosenie pe poteca grea ce urca in serpentine spre biserica de pe deal, biserica pe care o gasim scaldata intr-un soare darnic. Vremea ne face cadou dupa cadou si vorbind cu oamenii locului aflam ca asa este aici de zile si saptamani bune. Cineva acolo sus, ii iubeste si revarsa asupra lor caldura si lumina, imbracand parca locurile in straie de sarbatoare. 
Salutare, cer albastru,
Vai si dealuri, aer viu!...
Scarile de lemn
De la biserica din Inelet
Am zis ca nu voi alerga anul acesta la Hercules, dar pasind pe aici ma apuca din nou melancolia concursului si locurile astea sunt ca un drog pe care trebuie sa mi-l iau macar o data pe an. 
Recunosc orice poteca,
Orice ramuri, orice flori....
Indreptandu-ne spre Priscina
In plus, planuri fantastice de bicicleta ma insotesc si eu, cu fiecare vizita, ma simt din ce in ce mai indragostita de locurile acestea, pe care le gasesc frumoase in orice anotimp. 
Iata puntile de barne,
Morile, izvorul viu...
Iata cruciule vopsite...
Mana, mana, surugiu!

Cand cu gandurile mele, cand sporavaind cu Pinguinii, mereu in cautarea soarelui, drumul ni se scurge in urma si noi ne apropiem de bisericuta din Dobraia.
Colo-n zare se iveste 
O clopotnita lucind
Si din culmea departata
Vezi o casa inalbind...
Asta inseamna ca tura noastra e aproape pe sfarsite, asa ca ne putem opri minute bune, aici, pe coama dealului, lasand aerul, sunetul, lumina, viata sa ne zbude prin par si suflet. Jos are sa fie iarasi frig si ceata, dar intre prieteni se trece usor si peste aceste inconveniente.

In ultima zi aveam in plan o tura pe varful Domogled. Zi de zi ne-am imputinat, si acum am mai ramas doar 7 viteji. De data aceasta vremea nu a mai tinut neaparat cu noi, dar noi cu perseverenta si manati de drag si dor am mers pana sus, cand luand vantul in piept, cand ferindu-ne de el, cand scoatandu-ne sufletul din noi pe serpentinele stranse in urcare, ori lasand picioarele sa curga la vale pe poteca plina de frunze ce ne cobora spre Cheile Feregari. 
La Crucea Alba
Urcand spre varful Domogled
De acum, este timpul sa descopar alte poteci, umblate sau mai putin umblate, caci Cernei-Mehedinti au inca multe secrete si parca pe cat merg mai des acolo, pe atat as mai merge. Oricand, oricum si cu oricine, dar cel mai bine e in zile frumoase de toamna sau primavara, cu prietenii aproape.


Jurnale Radu:

Ziua 1- Cascada Vanturatoarea si spre poiana Cicilovete: Padurea de argint
Ziua 2- Crovurile Mehedintilor: Cautand coborarea din Medved


Jurnale Claudia


Versurile in italic- Reintoarcerea, Alexandru Macedonski

Foto by Radu

1 comments:

Claudia spunea...

Nu-mi vine sa cred ca citesc jurnalul acestor zile minunate deja din Montreal...