Era o tura ce se ivise din ideea lui Adi de a ajunge la Barcaciu, pe care noi am condimentat-o evident, cu niste detalii (altfel nu ne-am simtit bine).
Corina a facut tot posibilul si si-a luat liber 2 zile; desi am incercat sa strangem echipa de 4, Andrei nu a venit si am ramas tot noi , cei 3 crai de la rasarit.
Iata-ne miercuri noaptea pe tren, tot schimbandu-le intre ele. Personalul de 8 din Basarab, schimbat in Predeal cu un accelerat, tot de Bucuresti, pana in Brasov.
In personal, caldura mare nenica, am asudat...Norocosi cei cu tricouri (eu nu am avut). Nu prea am reusit nici sa dormim, desi am fost singuri in compartiment. De fapt, in Predeal cand ne-am dat jos, eram singurii din tren. Tren personal cu adevarat. Ideea este ca de acest tren se servesc mai ales navetistii de langa Bucuresti, iar apoi se goleste.
In Predeal, noi si aurolacii care se urcau in trenul din care noi tocmai coborasem. In pasajul de sub linii tocmai spalasera si mirosea a buda. Nu am stat mult, am luat 3 bilete supliment pentru accelerat si gata- destinatia Brasov. Aici am incercat fara succes sa dormim in gara dar nu am reusit. In tren insa cand lucrurile s-au mai linistit, ne-am culcat franti de oboseala si am atipit.
Cand era somnul mai dulce, evident ca s-a apropiat Porumbacu de Jos. De aici incepe aventura...care s-a numit in mare parte un interminabil drum forestier de 22 km, care au mers intr-un ritm de mort. Plecam noi cu frontalele prin sat sa cautam marcajul. Nu pot sa trag prea multe concluzii despre Fagaras, dar se pare ca oamenilor acestia chiar le place sa puna garile in lanul de porumb, caci asta vezi cand iesi din gara: pe stanga Porumb, pe dreapta niste case parasite.
La inceput arata deprimant dar apoi “in centru” sunt si case frumoase, cu fundatie facuta din piatra de rau, cu un ciment cenusiu inchis, cum nu am mai vazut, cu obloane la ferestre. Cel putin o camera dadea in strada....se pare ca asa era tipicul pe acolo. Toate casele aveau vedere la sosea. Dar centrul nu tine mult si ajungem curand la fostul CAP. Pe aici camp si iar case ca vai de ele. Ne rasucim pe acolo, ne dam cu presupusul, ne intoarcem sa cautam ultimul marcaj, trezim tot satul, caci cainii isi aparau cu indaratnicie ulitele dar din fericire pentru noi din spatele gardurilor.
E in jur de 6. O prima geana de lumina difuza sparge tenebrele noptii iar intr-o casa palpaie firava flacara unei lampi de gaz. Omul s-a sculat sa plece la muca iar femeia, cu mainile aspre, trebaluieste in bucatarie.
Casa e darapanata. Probabil copilasii inca dorm, zbatandu-se intre lumea visului (singura lor evadare) si adevarul crud al vietii de zi cu zi. Isi vor lua ghiozdanele in spate, cartile jerpelite si vor pleca totusi spre scoala. Multumesc in gand celui de Sus si parintilor care au muncit pentru noi si trec mai departe, incercand sa alung aceste ganduri triste. Aprind frontala si ma uit dupa semn caci am ajuns la prima bifurcatie clara...Aici l-am pierdut. Marcajul continua pe o ulita si nu e decat un triunghi albastru, mic, vopsit pe un stalp de lumina, la vreo 50 m de bifurcatie, fara margine alba care sa se vada in lumina lanternei. Iesim in drumul asfaltat spre Porumbacu de Sus, pe unde atunci cand eram la CAP trecusera 2 masini mari (probabil de lemne). Dar ar fi fost o geana de lumina sa vedem si noi ceva, am fi taiat campul si am fi scapat de ocol. Dar ca sa ne imbuneze, dinspre E, tocmai de unde incepe Fagarasul, rasare soarele. La inceput nu a fost decat luna, in descrestere, in ultimul patrar, o semiluna mare si care te trimitea cu gandul la scrisoarea a III-a a lui Eminescu. Apoi cand lumina si-a intrat in drepturi am ramas muti in fata Fagarasului. Un lant de 70 km care pleaca din Rudarita, de la inceputuri, de acolo unde orizontul se ridica si continua marcand rand pe rand altitudini si varfuri diverse si descrescand apoi spre Suru si Turnu Rosu. Ceea ce la inceput mi s-a paraut a fi 2 planuri (lanturi separate) unul impadurit si altul in spate, adevaratul Fagaras, s-a dovedit fals: in fata aveam maretia “Alpilor Transilvaniei” pe care un copil de gradinita s-a jucat cu 2 culori (poate erau singurele ramase in acuarela): un verde inchis de brad si albul crestelor. Mi-ar fi placut apoi sa stiu, asa cum stiu in Bucegi (sau sa imi arate cineva) fiecare varf mai mare, muchie, vale....Sa-mi descifreze unde e Muchia Taratei, a Arpasului, unde e Podragu, Negoiu, Vistea Mare-Moldoveanu. Dar trebuia sa ma multumesc la inceput cu putin si sa ma intorc aici pentru a afla si pentru a invata.
Pentru azi, soarele ne da avant. E un rasarit asa frumos..cativa norisori se coloreaza pe margine iar apoi sunt aruncati in fierul incins al luminii pentru a fi scosi cu clestele de un mester fierar si aruncati pe cer. Iar din spatele lor Soarele rasare repede, iesind de dupa marea de munti. Acum Bucegiul e deja in lumina, Craiul la fel...urmam noi. Drumul din fata noastra e lung, iar ocaziile neasteptat de putine....pasii mici, cheful putin, speranta multa, rucsac greu care ameninta sa ai traseze un rand de santuri pe umeri. Pana la urma suntem salvati de o masina de paine care ne poarta pana in Porumbacu de sus, scutind 4-5 km. Luam o paine mare de acolo, pe care oricum o terminam pana la Negoiu, stam si admiram putin inaltimile, retinem o expresie a unor barbati care isi beau palinca de dimineata “sa ma calce nevasta”= pe cuvantul meu/pe onoarea mea, si o luam fara vlaga din loc. Mergem incet, dam binete oamenilor din sat si ne indreptam spre drumul forestier ce avea sa urmeze. Un vechi indicator de pe vremea lui Ceausescu ne ureaza “drum bun”. Bun sa fie si cu multe ocazii. Problema e ca la acest capitol stam cel mai rau, caci am mers, am mers si iar am mers, cu pauze, cu pus si dat jos rucsacul de ‘nspe ori si tot nu se mai termina drumul. Un singur nene a trecut pe langa noi si a oprit dar ne-a cerut o suma exorbitanta asa ca iar am mers, am mancat si intr-un final am ajuns la Casa Naturalistilor, am trecut de bariera si apoi la Cariera. Aici aproape ca am lasat-o de mamaliga cum spune tata caci eu stiam ca mai sunt ceva km buni (vreo 4-6 km) pana la inceputul potecii doar ca am scapat ceva mai repede de ei decat ne-am asteptat. Drumul prin padure a fost scurt ( 2 h fata de cele 5-6 h de pe drum nici nu se simt) si uite asa, pe la pranz dar deja varza de oboseala am ajuns la cabana, unde sala de masa era pustie si noi am poposit la un ceai.
Dupa ce ne-am molesit la caldura nici gand sa mai punem cortul, totusi cabanierul ne-a spus ca daca dorim putem sa dormim in antreul din cabana veche ceea ce am si facut si ni s-a parut extrem de convenabil.
Despre sederea noastra la Negoi nu e prea mult de povestit caci vremea a fost oribila cu foarte mult vant si desi am incercat o tura pe Muchia Serbotei am esuat lamentabil cum am iesit din padure. Dovada ca prognoza nu era favorabila sta si faptul ca la cabana nu a mai urcat nimeni. Eram noi, cabanierul si baietii de la Salvamont.
Asa ca fara prea multe realizari, duminica avem de mancat pe paine lungul drum spre gara-care a fost fix la fel de lung pana in Porumbacu de Sus si doar de acolo am gasit pe cineva sa tocmim ca sa ne duca pana la gara...
0 comments:
Trimiteți un comentariu